Azi? Copil

Azi mă simt copil deşi vineri am absolvit facultatea. Azi mă simt copil deşi ştiu că mâine mă trezesc dimineaţă ca să mă duc la serviciu. Azi mă simt copil deşi am 22 de ani. Azi sunt copil. De mâine o iau de la capăt cu seriozitatea, dar azi vreau să mă simt cu suflet de copil.

Recunosc, tânjesc după momentele sincere de fericire din copilărie, după grija necondiţionată a părinţilor, după zâmbetele de copii şi după joacă. Pentru că odată ce creşti, îţi doreşti să fii din nou copil, aşa cum atunci când erai copil voiai să devii om mare cât ai bate din palme. Erau doar zile fericite şi zile nesfârşite de bucurie şi joacă. Şi acum sunt zile fericite, dar nesfârşite de treburi şi griji.

Azi am un suflet mare de copil. De mâine mai vedem.

a6842f577738ea28817555a7f67a7c0d

Regăsire

Sunt momente în care te pierzi şi simţi nevoia să te regăseşti. Sunt momente în care uiţi să ridici privirea din pământ şi ai nevoie de cineva care să îţi aducă aminte că de multe ori e important să vezi lucrurile în sus, într-un sens pozitiv. Şi sunt momente în care ai nevoie de un loc al tău în care să te simţi împăcat cu gândurile tale şi un loc în care să poposeşti cu drag pentru că ştii că te poţi regăsi.

Îmi era dor să fac asta. Pentru că în imensul Bucureşti uit de multe ori să mai privesc înainte sau să privesc în sus. Grăbită şi, de cele mai multe ori, îngândurată, trec peste blândeţea şi atenţia unor oameni sau peste locurile care mă fac să zâmbesc din tot sufletul. Ăsta e spiritul urban.

S-a întâmplat totul pe neaşteptate, iar omul pierdut din mine simţea nevoia de o regăsire, de un moment de inspiraţie şi de un moment de linişte. Am găsit ceea ce aveam nevoie în Vama Veche săptămâna trecută. Ziua – un loc cald, plin de energie pozitivă. Noaptea – un loc energic şi plin de voie bună. E locul acela unde ai petrece o zi întreagă fără să mai priveşti în pământ, ci doar spre soare şi spre mare. E locul acela unde ai inspira aerul de mare şi nu l-ai mai expira. E locul acela care are acel ceva în aer pe care nu-l găseşti în altă parte. E locul viu în care te regăseşti. E unguentul pentru suflet şi inimă.

A fost exact ce-mi trebuia. O să mă-ntorc. Cu marea-n gând şi cu scoica mea.

DSCN5637

Revedere

Nu v-aţi mai văzut de mult timp, aproape că nici nu mai ştiaţi unul de altul. Dar într-o seară te vede, te salută, intră în vorbă cu tine de parcă ieri v-aţi cunoscut. Şi dintr-o dată te ia în braţe, îţi zâmbeşte cald şi îţi cuprinde strâns mijlocul. E un fel de-a spune „Mi-a fost dor de tine!”. Şi ai vrea să-i răspunzi „Şi mie!” dar ţi-e frică. Pentru că în minte ai un amalgam de amintiri. Taci, căci ştii că-l îmbrăţişezi pe el şi un infinit de vise pe care le aveai. Sau încă le ai.

Te ţine strâns de mână şi din când în când te îmbrăţişează şi-ţi sărută fruntea. Parcă n-ar vrea să-ţi mai dea drumul. Şi toate acestea se întâmplă în văzul tuturor.

Cum ai reacţiona?

large

Infinit

Sunt momente în viaţă când vrei să-ţi goleşti buzunarele de amintiri. Plăcute sau neplăcute. Momente pe care vrei să le retrăieşti sau, dimpotrivă, vrei să le dai uitării. Momente care te fac să te gândeşti dacă eşti un om fericit şi împlinit sau un om nefericit.

Poate ţi se întâmplă des să-ţi vină în minte ultimele cuvinte ale unei persoane dragi când te ruga să-i scrii cât mai des şi acum vrei să-i cuprinzi sufletul în palme şi în braţe, dar ţi-e imposibil. Poate simţi că trăieşti prin acea persoană şi prin amintirile pe care le-ai adunat zi de zi ca într-o poveste care a început cu A fost odată. Şi atunci te gândeşti dacă acel A fost odată ca niciodată era ceva real.

Da, îţi doreşti să strângi în braţe un om şi un infinit de vise şi speranţe. Pentru că astfel de oameni, care trăiesc rememorând momente, ascund mult mai multe poveşti decât oricine. Poveşti ce trebuie descoperite de oameni care pot cuprinde sufletul celuilalt în palme.

large

Suntem într-o mare goană…

… după viaţă

Oamenii care sunt daţi să fie în viaţa noastră, deja sunt lângă noi. Nici nu trebuie să-i căutăm noi, pentru că vor veni ei în viaţa noastră exact atunci când ne aşteptăm mai puţin. Şi vom şti că ei trebuie să rămână acolo, pentru că aşa e dat să fie. Şi atunci, de ce să alergăm după oamenii care n-au timp nici măcar o secundă să ne aştepte, atâta timp cât îi avem pe cei care trebuie să fie lângă noi?

Dar de ce să alergăm de oamenii care ar sta o viaţă lângă noi să ne asculte şi să ne mângâie sufletul? Pentru că nu ştim să preţuim nimic în viaţa asta. Aşa suntem noi, oamenii. Când avem acel ceva pe care ni l-am dorit, nu ştim cum să ne bucurăm de el. Ce facem când nu-l avem sau când îl pierdem? Ne plângem de milă şi ne reproşăm, după caz, fie că nu am ştiut să păstrăm ce-i al nostru şi nu am ştiut să apreciem la timp, fie că tot răul vine înspre noi.

Motivul? Alergăm la infinit. După vise, idealuri, speranţe, amintiri. Alergăm după viaţă. Dar nu ne oprim puţin să ne bucurăm de un gest mărunt, de o privire, de un gând bun sau de căldura unei mâini. Nu ştim să apreciem şi să iubim prezentul. Ne dăm seama că nu am făcut tot ce-am putut abia atunci când prezentul devine trecut. Dar atunci când prezentul era viitor, parcă îl vedeam cu alţi ochi.

Am trecut prin multe ca să-mi dau seama că nu toţi oamenii merită să fie lângă noi. Şi cel mai important e că mi-am dat seama că nu ne e dor de un anumit lucru/ moment/ persoană decât atunci când devine trecut. Pentru că nu am ştiut să ne bucurăm de prezent când l-am avut.

Tot ce-ar trebui să conteze în viaţa asta, în momentul ăsta, ar fi oamenii care sunt daţi să ne fie aproape şi prezentul cu toate definiţiile lui. Atât. Pentru că „pentru totdeauna” nu mai există de foarte mult timp. Şi nu ştim când prezentul va deveni trecut.

large (5)

Dimineţi de duminică

Sunt dimineţi în care te grăbeşti mai mult ca oricând să ajungi la serviciu sau la facultate pentru că eşti în întârziere. Sunt dimineţi pline de melancolie şi sentimente copilăreşti. Sunt dimineţi în care te trezeşti cu zâmbetul pe buze fără să realizezi motivul, ca mai apoi să-ţi dai seama că ai pentru ce zâmbi o zi întreagă. Sunt dimineţi în care aglomeraţia oraşului ţi se pare dureros de frumoasă pentru că, poate, ţi-a fost dor de zgomotul care parcă te trezeşte la viaţă. Sunt dimineţi în care stai pe gânduri ceva timp, ca mai apoi să nu mai ştii la ce te-ai gândit preţ de câteva minute bune. Sunt dimineţi în care vremea de afară îţi dă o stare de euforie şi visare. Sunt dimineţi în care aştepţi cu nerăbdare un semn de la cineva drag.

Si sunt dimineţi de duminică…

Sunt dimineţi răcoroase de duminică, cu soare tomnatic şi adieri uşoare de vânt, în care îmi place să-mi beau ceaiul pe bancă, afară, iar gândul să-mi zboare departe.

2869b0f0a28cc83853d19f8a5cb86b63

Dacă începuturile ar dura o veşnicie de-o viaţă

Început, iubire, despărţire, împăcare, despărţire, împăcare, despărţire… Sunt cuvintele cu care ne întâlnim zilnic şi, totuşi, din toată enumeraţia asta, am vrea să păstrăm pentru noi o singură expresie: început de iubire.

De ce? Pentru că nu ne putem imagina sufletul rupt în mii de bucăţele, aşa cum nu ne putem imagina nici inimi frânte. Nu vrem să lăsăm bucăţi de suflet în viaţa altei persoane şi să le ia doar când i se face dor, ca să-şi amintească de iubire; vrem sufletul întreg pentru a putea oferi iubire. Nu vrem să mergem pe stradă privind în gol şi orice gest mărunt să ne facă să avem lacrimi în ochi. Şi nici nu vrem să simţim agonie şi o stare de apăsare sufletească. Nu vrem finaluri nefericite, chiar dacă expresia „până la adânci bătrâneţi” e demult apusă. Nu, nu mai credem în iubiri nemuritoare, dar nici finaluri nu ne dorim, cu atât mai mult finaluri nefericite. Nu vrem să fim treji la 4 dimineaţa ştiind că suntem singuri; preferăm să fim treji o noapte întreagă, dar ştiind că suntem îndrăgostiţi.

Şi din nou: de ce? Pentru că începuturile sunt cele mai frumoase şi am vrea să dureze la nesfârşit. Dacă am avea putere, am păstra toate începuturile iubirilor şi le-am ţine acolo, în suflet, o viaţă şi-o zi. Şi aşa poate am fi mai fericiţi şi mai împăcaţi cu noi înşine. Pentru că aşa am avea pe cineva pe care să-l strângem de gât cu săruturi şi îmbrăţişări. Zi de zi, moment de moment.

dfghgfds